De ce i se spunea Vlad Dracul?

     Cândva, în vremuri îndepărtate dăinuia un Ordin al Dragonului. Acest ordin din secolul al XV-lea, întemeiat de către Sigismund de Luxemburg în anul 1408, avea ca scop protejarea statelor creștine de influențele invaziei otomane.

Acestui ordin i s-a alăturat și voievodul din Muntenia, Vlad Dracul, în anul 1413, fiind primit chiar de întemeietorul său, la Nurenberg. Unii istorici consideră că acest ordin, a influențat mai apoi și legendele despre Vlad Țepeș, dracul transilvănean. Făcând probabil o corelație între simbolul propriu-zis al ordinului, acesta fiind reprezentat de un dragon. Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin de cavalerie, încât, o dată ajuns domn al Ţării Româneşti, a pus să se bată pe monede şi să se sculpteze, ca o emblemă a lui, acel dragon - de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul, adică Dragonul. De aici vine şi numele de Dracula sau Drăculea pentru el şi pentru fiii săi. De aceea, Vlad Ţepeş a devenit pentru străini Dracula.

     Ordinul Dragonului (Ordo Draconis- în latinește) era un medalion de aur reprezentând un balaur încolăcit în cerc. Deasupra era o cruce ce avea scris pe verticală O, quam misericors est Derus (O, cât de milostiv este Dumnezeu), iar pe orizontală Jestus et pius (fii, drept și credincios). La acea dată (1431) mai erau membri ai Ordinului, regele Aragonului şi Neapolelui Alfons al V-lea, despotul sârb Ştefan Lazarevici, regele Poloniei Vladislav Jagello, ducele Lituaniei Witold şi bineînțeles Sigismund de Luxemburg. Şi deoarece dragonul-balaur era numit în latină draco, Vlad a fost poreclit Dracul, ceea ce ar fi însemnat „Vlad purtătorul de dragon”, însă cu o  întrerupere de vreun an şi jumătate, când l-a ţinut închis sultanul şi l-a înlocuit cu unul dintre „Dăneşti". Şi acest Vlad al lui Mircea va rămâne în istorie cu numele de Vlad Dracul.

Printre legende, mituri și povestiri, se numără și fapte reale care i-au conturat de-a lungul secolelor imaginea globală a unui voievod cu dorința de putere absolută, un voievod crud și de neînvins. 

Versiunea salvă a Povestirii despre Dracula voievod arată că domnul „așa de mult ura răul în țara sa”, încât nimeni din cei vinovați de hoții, tîlhării, minciuni și nedrăptăți nu scapă de la moarte, “fie că era boier mare, sau preot ori călugăr, sau om de rând”. Cruzimea sa a inspirat frica și teroarea în rândul localnicilor, dar nu numai în randul lor. Inamicii săi știau cât de rău și nemilos este voievodul, fie din legendele care circulau de pe un meleag pe altul , fie din contactele directe cu mânia, teroarea și setea de sânge a acestuia. Se spune ca acesta și-ar fi servit musafirii veniți în ținuturile transilvănene, cu pâine înmuiată în sângele dușmanilor săi. Aceasta fiind una dintre cele mai îngrozitoare acțiuni ale sale.

     Se zice că de îndată ce a venit în scaun, în 1456, a poruncit să fie adunaţi hoţii şi cerşetorii, i-a închis într-o casă şi, după ce i-a ospătat, le-a dat foc. Pe boierii răzvrătiţi sau neascultători îi trăgea în ţeapă. Era un supliciu înfiorător: se înfigea un mare ţăruş în pământ, sau se tăia şi subţia un pom mic, iar în această ţeapă osânditul era, într-un fel, răstignit - lucru groaznic de povestit; se ungea ţeapă cu seu şi se introducea prin fund, însă cu încetul, pentru a nu provoca moartea imediată; nu trebuia ca ţeapă să străpungă ficatul sau inima, ci să iasă prin gât, lângă cap, iar omul stătea expus până expia, îi mâncau corbii ochii. Era, încă o dată, un supliciu groaznic despre care s-a aflat până departe şi se zvonea că Ţepeş ar fi tras în ţeapă mii şi mii de oameni.

     După cum afirmă și Neagu Djuvara în opera sa, pedepsele preferate de marele drac erau unele nemiloase, ce invadau oștile cu o mare roșiatică învolburată, stârnită de împungeri. Trasul în teapa, era tactica preferată a lui Vlad, devenind în timp una dintre cele mai emblematice amprente ale acestuia. Aceasta modalitate de a-i nimici pe rivali, era executată într-un mod brutal, dar în așa fel încât să fie torturat, și să nu aibă o moarte prea rapidă, ci dimpotrivă, să simtă chinurile și durerea o perioadă bună de timp. I se aplica o înfingere strategică a țărușului, așa încât inima și ficatul, două organe vitale, să nu fie străpunse. Astfel, victima murea de foame, de sete ori de durerile chinuitoare. De aici, imputându-i-se numele de Vlad Țepeș, cel ce trage-n țeapă orice neam străin, ce-i amenință siguranța poporului său.

     Alte povestiri – cele mai numeroase – conturează în Vlad Țepeș figura unui domn drastic, hotărât să statornicească în țara sa un climat de muncă. Cinste și dreptate exemplare în care să nu mai existe minciună, hoție, înșelătorie și lene. Unde vorba și povața nu au efect, dovedesc țeapa, sabia și focul. Pentru a demonstra efectul său și puterea de care dă dovadă în fața cetățenilor și frica inspirată lor, acesta recurge la o încercare a poporului.

Prigonirea împotriva hoților și tâlharilor face ca pe vremea lui Țepeș nimeni sa nu se teamă pentru avutul său. Un “negustor din cetatea Florența”, a ajuns la Târgoviște, este sfătuit de domn să-și lase noaptea averea în ulită, “fără paznici, fără priveghetori.” Dimineața, găsind totul la locul său, străinul exclamă uimit că “asemenea lucru n-a văzut în nici o țară din câte a străbătut. Proverbială a rămas, pănă azi, în popor, povestea cu cana de aur pusă de Țepeș la o fântână, nelegată „nici cu lanț, nici cu curmeiu” pe care n-a îndrăznit să o ia „nimeni niciodată, cât a fost el domn.” 

     Povestirile-legende despre Vlad Țepeș, cultivate pe cale orală la români, prezintă, în comparație cu cele de circulație străină, particularitățile proprii, determinate, desigur, de atitudinea diferită, întrutotul favorabilă față de erou. Se remarcă, în primul rând, lipsa acelor interpretări tendențioase, marcate în altă parte de maliție și spirit partisan denigrator. Voievodul este prezentat așa cum l-a vazut poporul român: domn viteaz și cu dragoste de țară, judecător drept, dar neînduplecat, om de ispravă și ager la minte. Orice act al său, oricât de aspru și de dur, are o motivație, o rațiune ce stă mai presus de persoana sa. Excepțiile sunt puține și își au explicația în prelucrările târzii, influențate de versiunile străine.

Trecerea ireversibilă a timpului, poveștile transmise prin viu grai de către o generație la alta, de la un popor la altul, fac posibilă diversificarea adevărului în ceea ce îl privește pe adevăratul Vlad Țepeș. Izvoarele bizantine turcești, versiunile povestirilor slave, ale celor germanice însă, nu vor schimba trecutul și adevărul istoric, în modul în care s-a petrecut el de-a lungul secolelor risipite în umbra timpului.

     Trecând de la nivelul legendelor și al tărâmului ficțional, sau mai putin ficțional, putem afirma cu promtitudine, sustinuți de izvoarele existente, că Vlad Țepeș și-a exercitat puterea pe teritoriul Valahiei, având ca funcție supremă, funcția de voievod. Voievodatul are în cadrul său un mosaic de funcții, prima aflată în fruntea clasamentului este cea de voievod.

La vârsta de 17 ani, în anul 1448, Țepeș devine domnitor doar pentru câteva luni.  Prin prisma faptului că a fost susținut de marile puteri turcești cu o armată, acesta vine pe tronul Țării Românești, pregătind astfel o răzbunare sângeroasă. Îl nimicește pe Vladislav al II - lea, cel care îi omrâse tatăl și pe bunul său frate.

La puțină vreme de la ocuparea tronului, în septembrie 1456, Vlad trimite, prin intermediul căpeteniilor sașilor din Brașov și Țara Bârsei, jurământul său de credință regelui Ungariei.  

    După moartea bunicului său, Mircea cel Bătrân, acesta îi face o vizită lui Mihail Szilàgyi la Curte de la Buda, cu scopul de a găsi în el un aliat împotriva nobililor  unguri sau împotriva partidelor săsești. Cei doi, având nevoie unul de celălalt pentru a face față posibilelor pericole venite din cele două direcții, se aliază formând un front comun. Aceste relații se vor dovedi a fi unele favorabile și productive.

     Bune raporturi dorește Țepeș să întrețină și cu vecinii de la granița Transilvaniei – puternicele și bogatele burguri ale sașilor și secuilor, de ale căror sprijin avea atâta nevoie în politica sa antiotomană. Așa cum rezultă din corespondența sa cu Brașovul, Sibiul și Țara Bârsei, Vlad se angajase, încă dinainte de intrarea în domnie, să colaboreze cu aceștia în timp de pace și să se sprijine reciproc în vreme de război. 

     El îl sprijină pe Ștefan cel Mare să ocupe tronul Moldovei, profitând de alianțele încheiate în 1457.

Față de turci, politica lui Vlad Țepeș este de studiu și așteptare, pândind momentul în care să redea țării independența deplină. Îndată după luarea domniei, act petrecut fără consimțământul Porții, Vlad se vede supus la presiuni de tot felul din partea curții otomane.  

      Imediat după preluarea tronului, Vlad Țepeș, refuză plata tributului. Sultanul a răspuns prin încercarea de a-l captura pe voievod, acțiune a turcilor fiind dejucată de către inteligența domnului român.

Acesta întreprinde o serie de atacuri împotriva cetăților turcești de la Sud de Dunăre. Surprins de sfidarea lui Țepeș, Mehmed al II - lea i-a pregătit un răspuns pe măsură: 60.000 de luptători. Văzând acestea, Vlad a ripostat cu 30.000 de luptători, aplicând tactica pământului pârjolit.

În anul 1462 are loc Campania militară din aproprierea ținutului Târgoviște. Noaptea de 16 spre 17 iunie, a fost propice pentru a declanșa celebrul atac nocturn, ce a adus pierderi mari turcilor.     

      De-a lungul întregii sale domnii, voievodul a purtat o serie de bătăli și războaie, dând dovadă de vitejie.

Legendele despre personajul Dracula, Vampirul continuă să facă și acum înconjurul lumii, stârnind misterul și curiozitatea. Nuanțele secretelor despre viața lui Țepeș, de după moarte, inexistența unui trup poziționat într-un loc anume, precizat cu exactitate în surse demne de crezare, refac un film al torturii mentale. A existat vreodată, Dracula cel ce bea sângele dușmanilor săi? Tot ce putem confirma este doar existența trecută a lui Vlad Țepeș. 

 În concluzie ,Vlad Țepeș, însângeratul drac, și-a creat o imagine a unui mare voievod, înțelept și autoritar prin faptele și acțiunile sale, prin tratate, incursiuni și prin relațiile cu marii boieri. Pe langă tot acest ansamblu al calițăților dominante, acesta își conturează și își impune doza de cruzime nemărginită, care-l va face remarcat și peste secole, până în veacurile noastre și mai departe de ele. Personal, cred că viul grai, nu va pieri nicicum, atât timp cât vor fi săvârșite fapte.